Curierul Zilei - A facut dus in mijlocul desertului
PRIMA PAGINA arrow Reportaje arrow A facut dus in mijlocul desertului

*** Trei noi săli de sport în Piteşti      *** Seminar împotriva abuzurilor copiilor     *** PASTILA de UMOR      *** Sistarea furnizării apei potabile în Municipiul Piteşti, cartier Găvana III     *** Primăria cumpără utilaje      *** Intrarea Maicii Domnului în Biserică     *** Concert-lecţie marca Florin Totan     *** Încă două cursuri gratuite la Centrul Cultural Mioveni      *** „Jurnal de război”, lansată la Tîrgul Gaudeamus      *** A ameninţat cu maceta ca să primească băutură     *** A plonjat cu maşina în rîul Tîrgului     *** Angajat de la Dacia dispărut de o săptămînă     *** Fraţii, sub control judiciar     *** Fumatul, factor principal în apariţia cancerului     *** Veteranul Ionuţ Butoi, portdrapel la paradă      *** FCSB va juca trei meciuri la Piteşti!     *** „Vom face spectacol!“     *** Sala Sporturilor ar putea primi finanţare      *** Olympic Gym Piteşti, pe podium la Campionatul Naţional de Gimnastică     *** 8 medalii la Campionatele Mondiale de lupte     *** Doar un punct, pentru echipele argeşene     *** Karate: Medalii pentru CS Dacia     *** Liga II, Etapa 17     *** Liga Naţiunilor    

 
A facut dus in mijlocul desertului Imprimare E-mail
(13 voturi)
marţi, 20 ianuarie 2009
 La 41 de ani, piteşteanul Aurelian (Relu) Nica se poate lãuda cu o viaţã ca în filme. Moştenindu-l pe bunicul sãu, care, de asemenea, a cãlãtorit mult pe Amazon şi în Africa, Relu a ajuns un expert în viaţa sãlbaticã. Pînã nu de mult, şef al grupului de alpinişti şi montagnarzi Montan Club Delta, Relu Nica s-a mutat la Bucureşti, iar din vechiul grup de 50 de membri a rãmas doar numele. Din cînd în cînd, mai vine, îi mai învaţã pe elevii de la Palatul Copiilor cum se aprinde focul fãrã chibrit, trãgînd de o nuia înfãşuratã pe un bãţ ascuţit cu care se freacã un alt lemn uscat şi gros, cum se face un adãpost rapid, cum se face focul în funcţie situaţie: pentru gãtit la tuci, pentru jar, pentru a arde pe ploaie. Urmãtoarea ţintã: Burkina Faso
Zilele trecute, în drum spre o partidã de cãţãrat pe gheaţã în Fãgãraş, ne-a vizitat, pentru a ne povesti cãlãtoriile sale. În prezent, este sufletul expediţiilor fãcute în ţãrile din jurul Mediteranei, mai ales în Africa, de singurul grup românesc care mai realizeazã cercetãri ştiinţifice de acest fel şi din care fac parte specialişti de la Muzeul Grigore Antipa, biologi şi pasionaţi de cãlãtorii de la Oceanic Club Constanţa. Dupã o primã „ieşire“ în Turcia, a urmat o adevãratã aventurã timp de o lunã şi jumãtate în pustiurile din Maroc (Expediţia Atlas 2007), Siria - 11 zile şi Turcia - 11 zile (Expediţia Euphrates 2008), în care experienţa sa expediţionarã s-a dovedit indispensabilã grupului. Pentru acest an, se pregãteşte pentru o nouã acţiune, în Algeria sau Burkina Faso. Visul cel mare al grupului de aventurieri români este o traversare a Africii, de la Nord la Sud, prin 23 de state, pentru studierea dãunãtorilor care afecteazã culturile de pe continentul negru. Costurile cãlãtoriei - peste 900.000 de euro - îi împiedicã încã sã o punã în practicã:  e nevoie de camioane şi jeep-uri pentru 14 - 18 oameni, timp de 6 - 8 luni. „Cei de la Grigore Antipa vin cu specialiştii şi cu o parte din contactele exterioare, iar cei de la Oceanic Club Constanţa, care au şi ei cîţiva biologi foarte buni, vin cu logistica, inclusiv maşini, şi cautã sponsorizãri. Pe sponsorii nu îi intereseazã foarte mult ce facem noi, cîte specii de gîngãnii am gãsit, ne ajutã doar sã facem expediţia. Conteazã mult cã sîntem asociaţi cu Muzel Antipa - o parte din bani vin din alocarea a 2% din impozit“, explicã piteşteanul.

Şi psihicul trebuie  sã fie rezistent
A aflat de pe internet de o prezentare ţinutã de membrii Oceanic Club la Facultatea de Biologie despre expediţiile lor anterioare. A mers sã se intereseze şi apoi a participat împreunã cu ei la o expediţie mai uşoarã, Explorator Junior, în Anatolia - Turcia. „Acolo se stã la camping, la hotel, în locuri bine stabilite. Eşti chiar şocat sã vezi cum îi întîmpinã localnicii pe cei mai vechi: Efendi (domnule) cutare!, se pupã, întreabã în sat dacã e cutare acasã. Deşi pare simplu, nu sînt mulţi oamenii care rezistã sã meargã sãptãmîni întregi în regim sub presiune. De exemplu, mi-au spus cã au avut, cu doi ani înainte sã merg eu, o fatã pe care a trebuit sã o trimitã acasã cu autocarul, pentru cã nu a rezistat psihic. Acolo stai cu aceiaşi oameni zi şi noapte  şi apar factori de stres, ca şi cînd ai fi încuiat într-o cuşcã împreunã cu ei. Chiar dacã eşti pe stradã, te simţi ca într-o celulã, fiindcã nu ştie nici unul turceşte, iar acolo englezã vorbesc puţini şi nu ai ce sã comunici cu ei, decît vreau aia sau vreau aia, foarte scurt. Cu timpul, fiecare mic gest ajunge sã te enerveze fãrã motiv. Plus cã lipsa unui duş pe cãldura aia creeazã şi ea un disconfort, iar toate astea se acumuleazã. Cei care fac faţã foarte bine acolo merg însã în expediţii mai mari“, povesteşte Nica.



MAI MULTE POZE


Rîu dispãrut  de pe hartã
Expediţiile se fac pentru studierea speciilor de pãsãri, insecte, rozãtoare din bazinul mediteranean. Unul dintre participanţii nelipsiţi este naturalistul piteştean Corneliu Pîrvu, cel care a descoperit în Argeş o specie nouã pentru ştiinţã (musca de Piteşti) şi care, în aceste expediţii, a continuat seria descoperirilor de specii de insecte noi pentru ştiinţã, pe care le-a denumit dupã numele colegilor de cãlãtorie. În Turcia, se revine în fiecare an în aceleaşi staţii, unde se evalueazã efectivele de pãsãri, însã în alte expediţii, se merge în zone puţin explorate de oamenii de ştiinţã. Fiecare participant este axat pe domeniul lui de studiu; specialitatea lui Relu Nica este chiar cãlãtoria însãşi. Face parte din echipa suport şi se ocupã de toate detaliile. „Specialiştii sînt biologi. Nu ştiu cît de bine se pricep sã îşi întindã un cort, sã aleagã locul, sã facã mîncare, sã îşi amenajeze un duş. Nea Pîrvu chiar mi-a promis cã urmãtoarea specie pe care o va descoperi o va boteza cu numele meu, pentru cã ei, în expediţia anterioarã în Tunisia, nu se spãlaserã 19 zile în deşert. Eu am venit din ţarã cu un duş gonflabil, pe care îl agãţam de migdali sau chiar de vîrful unui deal cu o coardã de 50 de metri, şi aşa reuşeam sã îl suspend la 2 metri înãlţime. E exact ca la munte, cum am organizat atîtea tabere. Şi acolo tot pustiu e, doar cã e pãdure şi ai lemne în jurul tãu. În deşert nu ai lemne, dar trebuie sã împarţi la fel: asta e zona de toaletã, aici ne spãlãm, de aici bem apã“, spune organizatorul expediţiilor, care a avut probleme şi cu orientarea. „Odatã, nu gãseam pe hartã un rîu. Ne-am dat seama cã am gãsit locul, pentru cã vedeam bãrcile în curţi, fie şi putrezite. Oamenii ne-au spus cã rîul nu mai e, a dispãrut în doi ani. Şi era mare cît Oltul“. În altã parte, deşertul înaintase în doi ani cu 100 km, şi exploratorii nu au mai gãsit locul vechi de campare.

O sutã de grade  la nivelul solului

În calitate de organizator, Nica se ocupã şi de gestionarea rezervelor de apã. „Se consumã 10-12 litri de apã potabilã pe zi de om, pe lîngã spãlat. Iar în Maroc am fost 14 oameni. Cînd stai la soare, pielea e uscatã. Dar dacã pui mîna, o ţii cinci secunde şi o iei, eşti fleaşcã. Abia atunci îţi dai seama cît de mult transpiri. În aer sînt 50 de grade, iar pe asfalt, 100 de grade, mãsurate cu termometrul“, povesteşte el.

Copiii de 8 ani prind scorpionii cu mîna
În plus, trebuie sã ţii cortul închis şi sã porţi încãlţãminte înaltã. „Preferabil, glezna sã fie acoperitã de bocanc 10-15 cm de la sol, din cauza scorpionilor. Primii scorpioni ni i-a adus un puşti de vreo 7-8 ani, într-o cutie de conserve. Era cu caprele şi ne-a vãzut pe noi cã am prins un scorpion pe asfalt. Se pune un bãţ pe el şi se ia de coadã. Bãiatul ne-a fãcut semn cã ne aduce el, şi în cîteva minute ne-a adus vreo 7-8, prinşi cu mîna dintre pietre. Nu aveam nici antidot la noi. Şi erau şi şerpi, şi alte vietãţi“, mai spune aventurierul. În urma excursiilor, a descoperit cã hainele localnicilor sînt cele mai potrivite pentru zonã. „Ele nu lasã sã iasã transpiraţia, nu se evaporã şi înãuntru creeazã un fel de microclimat confortabil. În ele nici nu transpiri, mai ales cã aerul are doar puţinã umiditate. Anul trecut, în Siria, la plus 50 de grade la umbrã, noi umblam dupã pereţi de cãţãrat în deşert. Aici, la cincizeci de grade, ne-am tîrî pe jos din cauza umiditãţii“, mai observã Relu Nica.

„Nu am gãsit  carne de porc“
Chiar dacã plecaserã din ţarã pregãtiţi, inclusiv cu saci cu haine second-hand pe care sã le dea de pomanã,  în zonele sãrace a avut tot felul de peripeţii. La o oazã locuitã de urmaşi ai sclavilor negri la arabi, eliberaţi, le-a fost greu sã scape de cerşetori. „Pînã nu am scos maceta (cuţitul lung de junglã)  la ei şi nu i-am alergat, n-am putut sã mîncãm. Dar şi acolo sînt zone şi zone, ca şi la noi. Depinde unde nimereşti. De exemplu, în deşertul de piatrã Hamada, oamenii trãiesc greu, la limita subzistenţei. Nu au decît nişte capre, care pasc în deşert. Nu ştiu ce mãnîncã acolo, cred cã, dacã am aduce o caprã din aceea la noi, ar mînca pînã ar exploda! Dar la trei zile distanţã am ajuns într-o zonã locuitã de berberi, unde o familie formatã din mamã, fiicã şi bãiat (soţul era la lucru în Europa) ne-a invitat la micul dejun. Noi fiind 14 oameni, ne-au dat sã mîncãm la toţi 14: pîine caldã, adicã lipii de-ale lor, miere, ulei de mãsline şi unt de arahide, toate naturale, fãcute în casã. Nu se comparã cu ce gãsim noi în magazine. E extraordinar de gustos şi de hrãnitor!“ În Maroc, au crezut cã au probleme pentru cã nu au gãsit carne de porc: „Eu am 106 kg şi n-am crescut cu pãtrunjel!“ Pentru a suplini cererea organismului lor de grãsimi, şi-au luat şuncã din ţarã, dar abia s-au atins de ea. „E cãldurã prea mare, nu simţi nevoia de alimente de genul ãsta. În Siria, anul trecut, nu am avut carne mai deloc. În schimb, am folosit foarte mult modul tradiţional al lor de a prepara mîncarea. Adicã aveam nişte vagi urme de carne de miel în mîncare. În rest, iei concentrate şi le îmbunãtãţeşti. Am avut multã supã la plic şi ne-am cumpãrat şi cîteva kilograme de cartofi, ceapã, legume, de acolo, şi am fãcut ciorbe jumãtate concentrate - jumãtate naturale. Ai nevoie de vitamine proaspete, ca sã lucreze organismul în condiţii optime“, ne-a spus „bucãtarul“ Nica.

La bazar, preţuri pentru fiecare popor

Preţurile cãlãtoriei sînt destul de mici - expediţia în Siria a costat 7.000 de euro pentru 8 oameni, trei sãptãmîni, din care 2.000 de euro feribotul peste Bosfor. Cazarea la trei stele costã 50 de dolari pentru patru camere duble, iar o masã la Damasc pentru opt costã 50 de dolari, meniu complet, cu tot cu narghilele. Existã însã riscuri speciale în zone considerate periculoase; de altfel, atunci cînd au plecat în Siria, tocmai avuseserã loc douã atentate. „Directorul Centrului de Cercetare Oceanicã din Siria avea şi el o pozã cu şeful Hezbollah în birou. La bazar au preţuri pentru americani, pentru europeni şi pentru localnici. Cînd am intrat odatã, cel care ne conducea a strigat: Ei sînt cu mine!, şi am avut preţurile cele mai mici. Trebuie sã le respecţi tradiţiile şi cultura. De exemplu, cînd am stat la la kurzi, era sã avem un conflict urît, pentru cã unul dintre arheologi a bãut cîteva beri în plus şi l-a întrebat pe cel care ne gãzduia: Cît vrei sã îţi dau pe toatã proprietatea ta? Atunci am vãzut şi noi cum aratã un hanger, au venit vecinii cu pari. Unii dintre ai noştri l-au certat pe arheolog, l-au scos din încãpere şi au cerut iertare, dar şi aşa discuţiile au durat vreo trei ore pînã ne-am împãcat. Bogãţia e ceva relativ acolo. Au casã din chirpici, dar au piscinã în curte, cu apã termalã. Anul trecut am rãmas fãrã apã în deşert, în Siria. Am mers cu microbuzul sã gãsim ceva, unul de acolo ne-a vãzut şi ne-a dat de înţeles cã vin eu dupã amiazã şi vã aduc cu my truck. Ne-am dus. La 8 seara, vedem norul de praf în deşert, ne uitãm, într-adevãr venea un camion. A venit omul cu un camion Mercedes de 28 tone plin cu apã: Uite, v-am adus apã. Am luat cîteva bidoane şi, ca sã nu întrebãm cît costã, am zis: Cum putem sã ne recompensãm? Nu trebuie. Dar sã suportãm mãcar preţul motorinei! Nu. Totuşi, cum facem? Apa nu are preţ aici. E sfîntã, nu puteţi sã o plãtiţi, ne-a zis şi a plecat. I-am auncat douã pachete de spaghetti în cabina camionului, doar ca sã-i dãm ceva. Din pãcate, cei care ajung acolo nu ne povestesc asta la întoarcere, ci doar cã e mizerie şi cã sînt unii fanatici“, povesteşte Relu Nica.

„Specialitatea mea: construcţiile din zãpadã“

Ce se mai aude cu faimoasele dvs. construcţii de gheaţã?
- Dupã ce am construit primul hotel de gheaţã de la Bîlea, acum 4 ani, cei de la Bîlea Lac mi-au zis: Mulţumim, poţi sã pleci! Am şi un contract cu ei. Iniţial, am pornit cu 50%, apoi am ajuns la 18% din încasãri partea mea. Mi-au dat prima lunã, apoi mi-au zis: Dã-ne în judecatã! E cabana lor, telecabina lor, terenul concesionat de ei şi nu poţi dãrîma hotelul de gheaţã cu una, cu douã. Am avut şi probleme, cã voiau sã pãstreze hotelul şi la 14 grade, cînd începea sã se topeascã, deşi eu semnasem cã garantez pentru el. Anul urmãtor, nu am mai fãcut nimic, pentru cã nu am avut unde şi cum. Mã gîndeam sã fac un om de zãpadã de 40 m, dar nu am gãsit bani. Doar cei de la Tuborg mi-au zis: Îţi dãm bere de 10.000 de euro. Chiar dacã vindeam berea, tot proiectul costa 56.000 de euro şi nu puteam lua doar o parte, ca apoi sã nu mã ţin de cuvînt. Voiam sã îl fac la Piscu Negru, pe Transfãgãrãşan, unde e districtul de Drumuri şi sînt utilaje.
Cum se construieşte? De ce nu îl faceţi la Piteşti sau la Bãbana, unde aveţi firme cu utilaje aproape?
- Americanii l-au fãcut cu o macara şi avea înãlţimea de 36,4 m. Înaintea americanilor, recordul l-au deţinut japonezii. Era ceva dacã al treilea era fãcut de un român. Voiam sã fie de 40 de metri şi mã gîndisem la o metodã de transport al zãpezii printr-o conductã din polietilenã, pe bazã de aer, sã se depunã pe sistemul frezei de zãpadã. Omul de zãpadã ar avea în jur de 6.000 de metri cubi, adicã enorm. Baza ar avea cca 26-28 metri în diametru şi se înalţã sub formã de con, dupã care se modeleazã puţin. Problema e cã el devine un monolit, care se poate apleca într-o parte sau în alta. Aici, la oraş, nu am teren, pentru cã, dacã are 40 m, îi trebuie o razã de 50 m în jur, dacã se dãrîmã eventual. Mã gîndisem şi la o parcare a unui hipermarket, care nu e mereu plinã. De topit, se topeşte lent, iar dacã se apleacã într-o parte, se taie cu jet de apã pînã se îndreaptã. Dar aici nu am zãpadã. La Piscu Negru sau la Capra renteazã, pentru cã am zãpadã, de obicei. Iarna trecutã, am fãcut cetatea lui Vlad ţepeş din zãpadã, iar iarna asta voiam sã fac la Capra Castelul Walt Disney, dar nici la ora asta nu e zãpadã acolo. Chiar dacã ninge mai tîrziu, e prea puţin sã îl faci pentru o lunã. Iarna trecutã, cînd aveam inaugurare la Cetatea de zãpadã, pe 20 decembrie, zidurile erau de 6 metri. A venit lumea, nu atît la deschidere, cît mai ales pe urmã. De fapt, nici hotelul de gheaţã nu a fost vreodatã gol.
De ce nu faceţi hotelul de gheaţã în altã parte?
- Acum, cei de la Bîlea fac hotelul singuri, dar mi-a spus cineva cã nu mai seamãnã cu ce era. Pe interior i-au lãsat cofrajele de lemn, ca sã nu cadã bucãţi din tavan şi din pereţi, fiindcã este foarte cald. Acum patru zile a şi plouat. Ca sã fac o astfel de construcţie, îmi trebuie un loc unde sã fie frig şi unde sã am gheaţã suficientã. La Cumpãna, de exemplu, iarna trecutã au fost doar 2-3 m de gheaţã la mal. Îmi trebuie gheaţã groasã şi multã, pe care sã nu o transport departe. La Bîlea tãiam blocuri din marginea lacului şi le cãram doar 40 de metri. S-ar mai putea face la Bucura sau în lacurile de creastã din Retezat, numai cã acolo nu ajung turişti. Şi la Capra, pe Transfãgãrãşan, se poate face, dar am nevoie de o volã pentru încãrcare, camioane, frezã de zãpadã industrialã mare - a mea e una micã, de trotuar. De la CJ nu m-a susţinut nimeni. Cu cine am vorbit mi s-a zis: „Ce, sã le bag eu bani ãlora în buzunar?“ Ãştia sînt românii. De altfel, şi de-asta am plecat de la Capra - mi s-a cerut sã plãtesc cazarea, mîncarea, chiar dacã lucram pentru ei.
Cum se poate dormi într-o încãpere de gheaţã?
- Hotelul de gheaţã nu este din gheaţã. Conţine doar piese din gheaţã, dar este din zãpadã, care e un material izoterm. În încãperile din zãpadã nu existã curenţi de aer şi, spre deosebire de gheaţã, temperatura în zãpadã poate ajunge la 7-8 grade. Trebuie numai sã ai o anumitã înãţime faţã de duşumea, pentru cã în adãposturile din zãpadã se formeazã aşa-numita „groapã de frig“, unde aerul rece se lasã în jos. Paturile au 80 cm înãlţime, şi cu lumînãri se încãlzeşte la 7-8 grade. Lumînãrile sînt cele mai bune, pentru cã degajã o cãldurã controlatã. Ajung 2-3, aprinse treptat. Paturile sînt fãcute din zãpadã, blat din lemn, saltele şi lenjerie, iar deasupra - pilotã şi pãturã. Eu dorm acolo în slip. Cu cît te îmbraci mai mult, cu atît dormi mai chinuit şi te trezeşti mai obosit. E ca şi cînd ai dormi cu mîinile şi picioarele depãrtate, iar organismul consumã energie ca sã încãlzeascã fiecare membru separat. Dacã sînt dezbrãcat, membrele şi trunchiul preiau cãldura unul de la altul. Nu ai nevoie de fes, fiindcã aerul nu se mişcã, şi în jurul capului se formeazã un înveliş de aer cald. Am avut şi turişti care au stat acolo cinci nopţi consecutiv.
Cu ce vã ocupaţi acum?
- La ora asta lucrez la firma de teambuilding Ecoextrem din Bucureşti, m-am reprofilat. Firma mea ia oameni de la diverse firme şi îi duce la munte, în situaţii limitã pentru ei. Îi punem la cãţãrare, pe frînghii, la probe într-un „adventure park“. Acolo se vede cine are calitãţi de lider, iar managerul poate observa sau îndrepta anumite lucruri, mai ales în echipele care nu se cunosc şi nu comunicã bine. Legislaţia îmi permite sã fac şi alpinism industrial, am diploma cu numãrul 8 din ţarã. Cînd nu am ce face, mai spãl şi geamuri, dar în general nu iau decît lucrãri foarte grele. De exemplu, am lucrat la uzina din Colibaşi, am montat nişte coşuri de fum, acum trei ani. Reprezentantul firmei franceze adusese cinci firme înainte, dar nu le lãsase sã se apuce. Pe mine m-a lãsat doar cînd a vãzut echipamentul, care era dupã ultimul catalog. Doar casca era de 2,8 milioane. Am cîştigat atunci 14 milioane într-o singurã zi. Mai sînt şi instructor la Ghizii României.
Cum aţi ajuns salvamontist?
- Eu de la 14 ani merg pe munte (nu la munte, adicã pe cauciucuri, ci cu rucsacul în spate). La 17-18 ani conduceam grupuri de 7-8-10 inşi, aşa, din plãcere. M-a ajutat mult şi cã am lucrat trei ani ca miner la Vîlsan, mai sus de Brãdet. De la minerii bãtrîni am învãţat viaţa în sãlbãticie, cã acolo era pustiu. Trebuie sã ştii ce ciuperci, ce plante se mãnîncã, sã scoţi zahãr din coji de mesteacãn. Am fãcut parte din clubul de speologie Speolopit, apoi am fost cabanier la Piscu Negru, în 2003-2004, cînd m-am cunoscut cu bãieţii de la Salvamont Piteşti, care trãgeau la mine. Şeful Formaţiei Curtea de Argeş s-a mirat cã nu sînt şi eu salvamontist şi m-a înscris la el. Oricum, la Salvamont Argeş nu sînt decît 4 angajaţi, restul pînã la 48 sînt voluntari, şi eu sînt un voluntar. Sîntem plãtiţi doar la acţiune, cu 300 de mii...
Cum e viaţa la Salvamont?
- Sã vã povestesc un caz. Acum vreo patru ani, eram cu mai mulţi prieteni pe Valea Cãlţunului, sã curãţãm traseul de jnepeni - o treabã volunta-rã, pentru cã nimeni nu se ocupã de trasee. Curãţam poteca, fiindcã nu  se mai vedea şi se pierdeau turiştii.
Ne-a prins şi ploaia, dar stãteam sã terminãm. Cînd, am fost anunţaţi prin staţie de la Sibiu cã e un turist cãzut în Strunga Dracului, undeva foarte departe - erau vreo 8 km doar pe asfalt. Am alergat pînã acolo în 30 de minute, un prieten şi-a bãgat maşina prin gropi, ca sã ajungem mai repede. L-am gãsit. Era un ungur din Budapesta, cãzut, i se rupsese rucsacul în spate, de altfel, rucsacul l-a şi protejat, şi avea un genunchi care arãta lovit. L-am pus pe targã şi l-am cãrat douã ore şi jumãtate, de la Fereastra Zmeilor la cabanã, unde chemasem salvarea. Cînd am ajuns, omul s-a ridicat de pe targã şi a plecat pe picioare pînã în salvare. Genunchiul era doar julit. Nici mãcar mulţumesc nu a zis, în maghiarã sau în englezã. Totuşi, ca salvamontist, ai momente cînd îţi dai seama cã nimeni altcineva nu poate sã facã ce trebuie sã faci tu. Cã dacã tu nu ajungi într-un loc, nu are cine sã ajungã, nu doar pentru cã nu are nimeni curaj, ci pentru cã nu stãpîneşte tehnica necesarã. Fiecare caz e diferit şi e ca un test pentru mine. Mã întreb: oare sînt în stare sã îl trec şi pe ãsta?

Calin Popescu
 
< Precedent   Următor >
embedgooglemap.net
Click view
Click view

******* Hotel ILA - telefon: 0747943375 *******

  CurierTV - Televiziunea sufletului tau!
Intrebarea Curierului



Comentarii

„3 puncte foarte importante”
Dar cu sponsorul,ce se mai aude ,primar mizerabil,ce esti?nu spui nimic de promovare,darcai ajuns javră de pază la s...
21/11/18 00:54 Mai mult...

„3 puncte foarte importante”
Cu un antrenor bun ,cu acest lot promovam fara probleme daca se vrea !
20/11/18 18:04 Mai mult...

Prima zăpadă a venit cu accidente şi evenimente
E omare mizerie! Numai la noi se poate asa : Adica toaletarea pomilor chiar cei cu probleme se face numai daca exista o ...
20/11/18 15:17 Mai mult...

„3 puncte foarte importante”
La ce nivel în în Liga2 FC Arges se descurcă! Sandoi practica un sistem tactic plictisitor dar cu chiu cu vai echipa ...
20/11/18 14:41 Mai mult...

Cozile de topor din pădurea românească
Actuala tema. Acolo suntem si sincer cozile de topor sunt in special barbatii romani ! Atunci la ce sa ne asteptam ! ...
20/11/18 14:00 Mai mult...

 Prima Pagina Curierul Zilei
Fii reporter!

Google Analytics










































Zi record

Marţi, 06.11.2018

--- 3.709 vizitatori unici ---

 




 

Sfinții zilei

Horoscop zilnic

 

Mersul trenurilor

Flag Counter


PRchecker.info