Curierul Zilei - Poenărei şi fiii săi
PRIMA PAGINA
 

*** Reducere de 10% la plata datoriilor!     *** Depuneţi adeverinţa la Casa de Pensii!     *** Două decenii de proiecte de dezvoltare     *** Incendiere anunţată pe Facebook     *** Au atacat un şofer şi l-au jefuit     *** Spărgătorii au interdicţie să se apropie de păgubaş     *** 16 echipaje ISU la Mioveni, în concurs     *** Ministrul Fifor vine la Cîmpulung     *** Şi-au ciocnit maşinile, pe DN 73      *** Beţivan, lovit de maşină cînd traversa      *** Racordaţi ilegal la energie electrică     *** Jandarmii au donat sînge     *** Pe podium la Cupa Romgaz     *** Liga Campionilor, Etapa 1     *** Raicu la Campionatul Mondial     *** La Bradu s-au stabilit campionii!     *** Peste 80 de piloţi la Trofeul Cîmpulung Muscel      *** Liga 1     *** CS Mioveni joacă ani la Piteşti, cu CSO Ploepni     *** Sporting Lieşti - Mioveni, în Cupă     *** Programul şaisprezecimilor de finală este următorul:    

 
Poenărei şi fiii săi Imprimare E-mail
(0 voturi)
sâmbătă, 19 august 2017


Poenărei şi fiii săi

 

La vremea cînd încep să se coacă roadele pe ramuri, cînd prind merele soarele în coajă, se întorc, măcar pentru o zi, fiii Poenăreilor. Acasă. De pe unde i-a mînat şi i-a semănat vîntul, de-a lungul şi de-a latul ţării, de peste hotare…

Poenărei. Satul cu cei mai mulţi şi mai mari fii. Nu în număr, nu în vîrstă, nu în statură, ci în pricepere, în participare, în dăruire, în merite. Ne-ar trebui o carte întreagă ca să scriem despre toţi.

Pictorul

  Azi, primul capitol din cronica Poenăreilor. Cu două personaje de-a dreptul legendare. Va veni şi rîndul celorlalţi. Mai sînt destule pagini albe care aşteaptă să fie aşternute. Va veni şi vremea celorlalţi.
Constantin Samoilă. Venit cu ochii mari deschişi pe lume. Pe prag, sau la fereastră, sta neclintit, cu privirea aţintită pe biserica de peste drum, aflată la numai cîţiva paşi. Cînd a putut să se ţină bine pe picioare, se strecura în biserică, fascinat de icoane, de sfinţii de pe pereţi şi de pe cupolă, de glasul părintelui şi odăjdiile lui, de bătrînele care băteau mătănii. N-a trecut mult pînă să umple cu desene pereţii albi ai camerei. Cărbunele din vatră i-a fost prima unealtă. Cu vitele pe pajişte, la păscut, ca orice copil din sat, desena cu băţul în stratul de frunze căzute.
Primele patru clase la Poenărei, restul, la Corbi. Şcoala medie, la Curtea de Argeş. Subinginer petrolist. Familie, gospodărie, cîmpul de sonde. Dar nu se simte împlinit. Student, la zi de data aceasta, la Construcţii. „Bătrînul“... Dar nu se sfieşte. El îşi alesese…
Şantierele. Şanţurile de fundaţii. Temeliile. Beton. Armături. Descifrarea proiectelor şi punerea lor în operă. Lucrări pretenţioase, cum a fost Întreprinderea de Bioproteine, o adevărată provocare pentru cei mai încercaţi constructori. Avansat în secţia de proiectări a Consiliului Judeţean. Încă nevindecat de boala din copilărie. Pictează… Pe carton, pe lemn, pe pînză, pe sticlă, pe metal, pe orice suport convenţional şi neconvenţional. Dar este atras mai ales de metaloplastie. Căleşte foi de cupru, le făţuieşte, le face maleabile, le ciocăneşte, le dăltuieşte şi dă la iveală adevărate opere de artă. Pasteluri, portrete, hora satului, personaje fantastice din basme, sfinţii biblici (Sfîntul Gheorghe care ucide balaurul, Sfîntul Dumitru, gereralul roman decapitat, Maica Domnului cu Pruncul, chipuri de voievozi, de Sfinţi Părinţi, de doamne şi domniţe).
  Expoziţii de grup şi personale, vernisaje, cronici în ziare, prezenţe în muzee şi galerii.
Ultima lucrare, una de amploare, Monumentul Constructorilor Drumului Transfăgărăşan, a­­şezat între munţii semeţi, la Piscul Negru.
Şi azi, marea surpriză. Muzeul „Constantin Samoilă“. În satul în care a venit pe lume.
Fiul nu s-a întors cu mîna goală. Satul îl răsplăteşte. Şi aşa intră împreună într-un colţ de veşnicie.

Primarul

Şi el fiu al satului.  A crescut prin vecini. Copil al nimănui, al tuturor. Orfan de mamă şi de tată. Păzea vitele satului. Crescut la întîmplare. Şcoala, pe apucate. Dar isteţ şi stăruitor.
 Şcoala de ucenici. Fără taxe. Internat, gratuit. Angajat. Calfă. Nimeni nu credea că se va mai întoarce în sat. Nu avea de ce. Nu avea la ce. De la Întreprinderea de Autoturisme, a luat drumul spre Bucureşti. Să-şi încerce puterile într-o lume necunoscută.
Muncitor. În construcţii. Se califică. Şef de echipă. Liceul la seral.
   În frumoasa noastră tranziţie care nu ştim unde duce, se desprinde de Trust, se privatizează şi cu un grup de prieteni, toţi meşteri mari, ca în Legenda lui Manole, îşi caută un loc în care să se afirme. Ca să îşi găsească de lucru printre firmele mastodont, se angajează în cele mai dificile lucrări, ocolite de marii constructori. Acoperişuri pe clădirile cele mai înalte, execuţii pe pereţii exteriori, unde lucrează suspendaţi în funii, ca păianjenii. În scurt timp, noua firmă ajunge să aibă renume. Căutată de mulţi beneficiari. Chiar de ambasade. Comenzi în străinătate. Extindere. Angajări. Personal. Inginer. Contabilitate. Patronul, mereu pe şantiere. Se vîră unde este mai greu. Mai periculos. Cum s-ar putea numi aceasta decît exemplu personal?
   Satul? Rămăsese în amintire şi doar atît? Locul unei copilării nefericite? S-ar putea pentru oricine, dar nu pentru Virgil Baciu.
  Cumpără un teren. Îşi construieşte o casă. De vacanţă. Pentru zile de sărbătoare. Are cu ce. De fapt, o întoarcere în anii copilăriei. O reluare a vieţii de la început. Avea acum un acoperiş deasupra capului, o casă, o vatră, o masă. O familie. Şi, mai presus de toate, respectul oamenilor.
Iar sătenii, într-un glas: „Vrei să ne fii primar?“.
   N-a vrut să facă politică. Nu l-a interesat în nici un fel pînă atunci. Primar, de ce, cînd avea firma lui de construcţii în Bucureşti şi vestită în toată ţara? Ba chiar şi de afară! Dar clopotul acela al memoriei şi simţirii din anii copilăriei nu se potolea. Şi pentru că nu putea să fie primar decît pe o listă de partid, s-a înscris. Cu condiţia să fie lăsat fără dădăceală, fără amestec în problemele esenţiale.
   Muncă titanică. Dar de muncă nu se speriase niciodată Virgil Baciu. Luptă dîrză cu birocraţia şi inerţia. Profitorii de ocazie nu lipseau. Beţe în roate. Dar nu a încetat. Semnificativ ni se pare faptul că nu a blamat, ba chiar a preluat tot ce reuşise cît de cît vechiul primar. Inutilă opoziţia cînd e vorba de interesul comunităţii. După cîţiva ani, comuna Corbi a ajuns de nerecunoscut. Sat modern. Tradiţia, credinţa, dar şi elemente de urbanizare. Ambiţia de a pune comuna pe harta ţării. De a schimba viaţa oamenilor. Asfalt pe toate drumurile principale ale comunei. Apă la robinet. Poduri. Podeţe. Şi multe din cele care trebuiau făcute. Comuna se părea a nu avea nici un fel de resurse. Să fie condamnată la sărăcie permanentă. Nici un fel de industrie, nici mine, nici zăcăminte, nici cărbune, nici ţiţei, nici balastiere, dar Virgil Baciu a reuşit să-şi asigure un buget echilibrat, ba chiar să nu aibă nevoie de ajutoare financiare de la stat. Resurse se găsesc întotdeauna, dacă ştii să le cauţi…
 Socotit ca unul dintre cei mai buni primari. Pe fapte, nu în aprecieri de partid. Părea de-a dreptul predestinat. Dar el spune cu modestie şi convingere că tot ce a făcut a fost cu ajutorul oamenilor. Dar nimic nu s-ar fi făcut fără el…
  În acelaşi timp, şi-a ţinut firma. De vineri pînă luni, în Bucureşti. Cel mai îndrăzneţ dintre ortacii lui. Mulţumiţi că nu i-a părăsit nici pe ei…
 Cu toate că această comună, care era atît de anonimă, azi a făcut un salt spectaculos, Virgil Baciu crede că mai sînt încă foarte multe de făcut…
Una dintre realizări este şi mîndria locuitorilor că au ajuns pe o asemenea treaptă de dezvoltare. Probabil că nu va trece mult pînă cînd investitorii vor crea aici locuri de muncă pentru o populaţie atît de hotărîtă şi de pricepută. Au şi început să se înfăptuiască iniţiative particulare. De pildă, frumoasa pensiune dintre munţi, cu piscină în proiect şi locuri de cazare atractive, care a şi început să fie frecventată de turişti din ţară şi din străinătate. Au cu ce să-şi umple amintirile şi să-şi trăiască chiar şi clipele. La Corbi se află un munte tăiat ca de brici, în care sînt săpate cuiburi în piatră în care cloceau corbii altădată. Cum au putut ele, aceste păsări, să  sape aceste scobituri în piatră, rămîne un mister pentru toţi specialiştii în domeniu.
 Şi tot la Corbi, mănăstirea din grotă, în parte amenajată, în parte săpată în stîncă - se văd urmele de aşchiere - de o vechime milenară. Oricum, înainte de epoca creştină. Poate, din timpuri predacice, de cine ştie ce credinţă. Unică în ţară şi poate în lume, cu două altare.
 Mai sînt şi chiliile părăsite ale pustnicilor de altădată, nu se ştie din ce timpuri… Şi ruinele statuetelor plantate pe malul rîului. Şi Rîul Doamnei, care curge la vale, plin de legende şi de poveşti!...
 Primarul Virgil Baciu, omul care a schimbat înfăţişarea şi chiar destinul comunei, ar avea de ce să fie mulţumit. Şi ar mai avea, cum spunea, încă multe de înfăptuit. Dar liniştea lui s-a dus pe apa sîmbetei, în conflict acut cu conducerea judeţeană a filialei partidului din care a făcut parte, se află permanent într-o continuă sîcîială… Îndemnaţi, s-au găsit mulţi cetăţeni, care să-l conteste. Unii par chiar convinşi. „Ce a făcut el, puteam să facem şi noi!“.
Şi îi rîvnesc postul. Şi Baciu nu are chef să se încaiere cu ei. La ultimele alegeri parlamentare, nu a fost de acord să candideze la postul de senator, liderul filialei de atunci… Pentru asta, avea să plătească. Dar n-a mai aşteptat răzbunarea. Şi-a prezentat demisia din partid. Şi în altă formaţie, nu şi-a găsit locul potrivit. Şi poate că la această oră, este singurul primar din România fără partid.
 În vremea aceasta, satul lui, satul lui Samoilă, satul atîtor alţi oameni de valoare, Poenărei, un pîlc de case care părea aruncat la marginea lumii, de care uitaseră şi oamenii, şi Dumnezeu a ajuns, azi, o  adevărată bijuterie. A dispărut în nefiinţă drumul Iadului, în care îşi rupeau roţile toate vehiculele… Azi aluneci pe oglinda asfaltului… Destui fii ai Poenăreilor se întorc acasă nu numai într-o zi festivă. Îşi construiesc case şi gospodării, de aşezare lungă, poate chiar definitivă.
  Azi, cînd se coc roadele pe ram şi merele strîng soarele sub coajă, încă o întîlnire a fiilor satului. Tradiţie care nu se va pulveriza niciodată. Să închinăm şi noi un pahar de vin în cinstea lor! Să ne trăiţi, români!                 
Marin Ioniţă

Vizualizari: 2887

Fii primul care comenteaza articolul

Scrie comentariu

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului sau stergerea integrala. Site-ul www.curier.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Nume:
Comentariu:



Cod:* Code

Powered by AkoComment Tweaked Special Edition v.
AkoComment © Copyright 2004 by Arthur Konze - www.mamboportal.com
All right reserved

 
< Precedent   Următor >
embedgooglemap.net


Google Analytics

Zi record

Sâmbătă, 08.09.2018

--- 4.387 vizitatori unici ---





































Sfinții zilei

Horoscop zilnic

Mersul trenurilor

Flag Counter


PRchecker.info