Curierul Zilei - AGAPĂ LITERARĂ ANIVERSARĂ
PRIMA PAGINA

*** Punctul de pensie creşte semnificativ     *** Angajaţii de la Finanţe ameninţă cu greva     *** PASTILA de UMOR      *** Program nou la Zona de picnic Făget      *** Stadiul lucrărilor de investiţii executate pe domeniul public      *** 1092 de focare, 360.800 porci ucişi!     *** Volumul construcţiilor în scădere!     *** Expoziţia «Seminţe cu suflet», la Piteşti     *** Alege să nu fumezi!     *** Pensionarii aşteptaţi la bilete de tratament!     *** Primarul s-a ales cu camionul confiscat      *** Tînăr de 28 de ani, găsit spînzurat!     *** În arest după ce a spart o casă     *** Deţinuţii îşi pot executa pedeapsa acasă!     *** A murit şoferiţa de TIR care ajuta cîinii abandonaţi      *** Consumator de droguri, condamnat     *** Scandaluri sfîrşite la spital     *** „Meci greu, dar mergem să câştigăm“     *** „N-am primit nici o solicitare fermă”      *** Derby pentru supremaţie!     *** Vor să bată campioana!     *** 9 ani de la dispariţia lui Constantin Cârstea    

 
AGAPĂ LITERARĂ ANIVERSARĂ Imprimare E-mail
(1 vot)
sâmbătă, 23 septembrie 2017

MARIN IONIŢĂ LA 88 DE ANI ŞI CĂRŢILE LUI, „DRUMUL DINOZAURULUI“ ŞI  „CĂLARE PE VÎNT“

AGAPĂ LITERARĂ ANIVERSARĂ

AUTOPORTRET

 

Născut într-un sat. Părinţi semianalfabeţi. Copil isteţ. Un accident la cinci ani. Depresie. Obsesie. Viitorul prost al satului. Îmi revin în timpul şcolii. Şapte clase primare. În condiţii de război. Cînd trebuie să ţin locul în gospodărie şi la muncile agricole al tatălui meu, aflat sub arme. Învăţătură, pe apucate. Cărţile sub curea, cumpărate pe ouă de la prăvălia din sat sau primite la premiile şcolare. Primele lecturi, pe cîmp, cu vitele la păscut, în pauzele făcute la arătură.

Şcoala profesională de agricultură. De băieţi, pe prima treaptă de adolescenţă, cu obsesia fetelor nevăzute. Norocul meu, biblioteca unui profesor universitar, refugiată din Bucureşti, de teama bombardamentelor. Sute de cărţi de literatură, de călătorii, de filozofie, citite de-a valma, dar ne-au prins bine.
Zilier. Agent agricol într-o comună. Salariu mic. Gazde, pe măsură. S-a ivit şi o vădană cu o nepoată, elevă la Şcoala Normală. Dar eu aveam treabă cu Binomul lui Newton, cu ecuaţii şi corpuri geometrice, cu limba lui Virgiliu şi Voltaire. Examene particulare, la liceul teoretic din Buzău.
Săltat la o fermă. Altă viaţă. Cal, şaretă, şa de piele, 400 de hectare de teren. Am călărit mai mult decît toţi bărbaţii din neamul meu. Am descoperit înţelepciunea proverbului arab: „Adevăratul Paradis se află în cărţi şi pe spinarea cailor!“. Leafă bună. Perspective nebănuite.
Nepoata directorului. Venit în vizită, tata e luat cu trăsura din gară şi negociază logodna.
Examen de admitere la Şcoala Medie din Găieşti. Unde cunosc marele succes. O boală mă bîntuia. Cea a cunoaşterii! Să aflu cît mai multe. În realitate. În mine. Dincolo de mine. Nu mă interesau notele din catalog. Elevul atipic.
Cunosc aici şi succesul literar. Un concurs naţional, Premiul I pe ţară pentru proză, pentru poezie, Aurora Cornu, una dintre viitoarele soţii ale scriitorului Marin Preda.
Cunosc şi prima mare iubire. Nesfîrşita fericire. Ieşim din canoanele şcolare. O pereche cum profesorii spun că nu au mai întîlnit. Sîntem îngăduiţi, pentru că nu au cum să ne oprească.
Devin elevul - simbol. Reprezentant al şcolii în toate împrejurările. Dar şi arestat. Bătuţi la Securitate şi eu, şi tata. Fără motiv. Nu mă manifestasem împotriva regimului. Din fericire, scap fără cazier.
Şcoala militară. Ofiţer la comandă. Dosar pentru Academia Militară. Mă retrag, nu fără probleme.
Student. Al Şcolii de Literatură şi Critică Literară “Mihai Eminescu”, organizată pe model sovietic. A doua după cea de la Moscova, din lagărul ţărilor socialiste.
Coleg cu Labiş, Tomozei, Florin Mugur, Radu Cosaşu, Ion Gheorghe, Dumitru Carabăţ, Ion Acsan, Doina Sălăjan… Reuşesc să străbat plafonul. Dacă Labiş era socotit poetul genial, pe mine mă socoteau un viitor prozator de valoare. M-a luat sub aripa lui scriitorul, pe atunci în vogă, Petru Dumitriu. Cezar Petrescu, scriitorul adolescenţei mele, mă răsfăţa. Solicitat la emisiunile de radio, în publicaţiile de literatură, la „Contemporanul“, la „Luceafărul“, în culegerile de toate felurile.
Victoria Dobre, viitoarea actriţă de la Nottara, Letiţia Popa, care avea să dea lovitura la Televiziunea Română cu Pirandello, chemată să pună în scenă spectacole şi în străinătate, studente pe atunci la Institutul de Teatru şi Cinematografie. Au fost prietenele mele. Prin ele i-am cunoscut şi pe unii dintre “Monştrii Sacri” ai teatrului şi filmului românesc, la data aceea ucenici.
Şi a mai fost şi colega mea, Adela Popescu, viitoarea poetă, tradusă în cinci limbi internaţionale, cu difuzare masivă în America Latină şi Japonia. Vîlvătaie de paie…
Dacă ar avea memorie Palatul de pe şoseaua Kiseleff Nr. 10, ar povesti cea mai mare şi poate stranie poveste de dragoste. O adevărată nebunie. Şi ea, şi eu, nu mai eram noi. Trăiam într-o lume desprinsă de lume. Iubeam pînă şi clanţa cu care deschidea uşa, şi scările pe care păşea.
Ne ascundeam noaptea sub scări, prin unghere, prin sălile de seminar goale. Pînă cînd nu mai ţineam seama de nimic. Nici tovarăşul Hoajă, directorul politic, care voia să ne despartă, nu a mai avut ce să ne facă.
Cu aprobări, am urmat şi un curs de regie, pentru care se spunea că am aptitudini.
Ajunsesem, cum se spune, „pe cai mari“. Dar am intrat în conflict cu directorul Şcolii, tovarăşul Petre Iosif, care avea aureola că luptase în Brigăzile Comuniste, în Spania, împotriva regimului lui Franco, apoi în Rezistenţa Franceză, în timpul Ocupaţiei germane, cu pericolul de a fi exterminat. Întors în ţară, marginalizat, ca toţi comuniştii care veneau din Apus, de clica lui Gheorghiu Dej şi Ana Pauker, comuniştii care veneau din închisorile româneşti  sau  pregătiţi în Uniunea Sovietică. Dar, totuşi, nu a fost lăsat pe drumuri. Fostului medicinist, care habar n-avea de artă şi literatură, i s-au găsit destule sinecuri. Director al Operei Române, director al Şcolii de Literatură. Cînd s-a pus problema deciziei de sus, unde eram apreciat, şi privit ca o viitoare speranţă, Petre Iosif s-a împotrivit să-şi revizuiască decizia. A fost foarte categoric: „Eu sau el? Unul din noi doi...“. Bineînţeles că a fost cel sacrificat.
Examen de admitere la Universitatea de Stat. O luăm de la început…
Profesor în şcoli elementare. Cursul acela de regie nu-mi da pace. Formaţiuni artistice, cu fetele şi băieţii din sat, concursuri intercomunale, regionale, la Bucureşti, premii naţionale.
Dar, la un moment dat, n-am mai ştiut cît sînt eu sau trăiesc numai din faima mea. Am vrut să mă verific într-o lume necunoscută.
Director la Biblioteca Raională din Găieşti. Redactor la postul de radio local. Colaborator în presa judeţeană.
Nu mi-a fost de ajuns. Am plecat pe şantierul construcţiei Hidrocentralei de pe Argeş. Nu cunoşteam şi nu mă cunoştea absolut nimeni. Dar mi-am făcut loc. Director de Club la început. Formaţiuni artistice. Jurnalist. La ziarul de şantier „Făclia Hidrocentralei“. Băteam toate punctele de lucru. Urcam pe munţi. Coboram în subteran. Printre constructori. Printre mineri. O lume fascinantă. Am fost cucerit. Am vrut să trăiesc viaţa lor. M-am calificat miner, artificier. Alarmat, tatăl meu mi-a interzis: „Dacă e să mori, să mori deasupra pămîntului, nu îngropat de viu!“. Aveau loc, într-adevăr, multe accidente în galeriile subterane, cu victime aproape în fiecare zi. Am rămas la suprafaţă. Ziarist, profesor la o şcoală elementară, apoi la liceul din Corbeni. Am cunoscut mulţi scriitori, veniţi din Bucureşti în documentare, cum era obiceiul pe atunci. M-am apucat şi de scris, activitate pe care o repudiasem când am fost dat afară din Şcoala de Literatură. Colaborări în presa centrală, rubrică în „România Liberă“, emisiune săptămînală la Radioteleviziune, Premiul revistei „Luceafărul“, cronici literare.
Viaţa în colonia constructorilor. În barăci fără confortul elementar. Fiu al Şantierului, primul meu copil, născut în Maternitatea de la Arefu. Azi, şi el ziarist.
Pentru revista Argeş. Unul dintre fondatorii ei. Dintre colegi, Mihail Diaconescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Cezar Ivănescu, Val Cristea, Ilie Purcaru, Dan Rotaru, Ion Popa Argeşanu, George Sbîrcea, Baruţu Arghezi, Doru Moţoc, Elisaveta Novac, Otilia Nicolescu… Am avut onoarea să semnez în aceleaşi pagini cu Tudor Arghezi, Gabriel Ţepelea, Z.N. Pop, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, academicieni şi scriitori de seamă din elita românească.
În redacţia ziarului România Liberă, corespondent pentru judeţele Argeş, Dîmboviţa, Vîlcea şi Olt. De pe crestele Făgăraşilor pînă pe malul Dunării. Cu articole care îşi propuneau problemele importante care interesau ţara. Nu de puţine ori, după cum ne informa redactorul şef Octavian Paler, guvernul îşi desfăşura şedinţele cu articolele mele pe masă. Patru miniştri şi alţi demnitari au venit la faţa locului şi au oprit dezastrul defrişării pădurii Trivale, în urma articolului meu „O pădure a nimănui şi nişte copaci care nu mor în picioare“.
În concluzie, am fost, în primul rînd, un bun profesor. Dovadă, părinţii care încercau să-şi vîre copiii în clasele mele, aprecierea directorului liceului de la Corbeni, absolvent de Academie Comercială, care ne-a adunat toţi profesorii, suspendînd o oră de curs, după ce a asistat la o lecţie făcută de mine, ca să ne spună: „Nu am avut o asemenea plăcere de cînd am fost dus de un coleg, în anii studenţiei, la un curs al lui Nicolae Iorga!“.
Colegiile Naţionale din Piteşti, I.C. Brătianu şi Zinca Golescu, 12 ani Lector asociat la Facultăţile particulare şi la Universitatea de Stat, mi-am păstrat tot timpul rangul de dascăl.
Am avut şi norocul unor elevi de excepţie, dotaţi şi în domeniul creaţiei literare, ca Denisa Popescu, Nicoleta Popa, Magda Grigore, George Baciu şi Cristina Munteanu, azi la Tv Antena 1 Piteşti şi Carmen Dumitrache Salub, directoarea Centrului Cultural, ca să-i enumăr numai pe cei din localitate. Am fost cel care i-a debutat pe Dumitru M. Ion , Ion Lică Vulpeşti, Elisaveta Novac, Ion Popa Argeşanu, Mariana Dobrin, Maria Diana Popescu.
În al doilea rînd, am fost un bun gazetar. Nu întîmplător, şase ani la rînd, în bilanţurile Consiliului Ziariştilor, am fost clasificat cel mai bun autor de reportaje literare.
Scriitor, cam pe al treilea sau al patrulea raft. Mulţi alţii înaintea mea, de la Marin Preda la D.R. Popescu, Ivasiuc, Nicolae Breban, Augustin Buzura.
Activitatea literară nu a fost pentru mine una profesională. Nici nu-mi propuneam să scriu, o făceam printre altele, în pauze, fără anticipaţii. Dacă vreţi, sub presiunea personajelor, care dădeau năvală nechemate şi se cereau aduse pe lume. Nu am scris după proiecte. Dar am scris cu satisfacţie.
Cele mai multe cronici favorabile, în revistele literare, centrale sau provinciale, le-am avut la cartea „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori". Dar dacă ar fi să aleg, aş duce cu mine şi aş păstra pînă la infinit cartea “Bătrînul şi umbra”, în care socotesc că am dat tot ce e mai bun în mine. Dar, scăpată, cine ştie cum, de sub cenzură, mi-a creat cele mai grele probleme. Socotită că ar fi o reacţie împotriva liniei partidului de urbanizare a ţării, a fost retrasă din difuzare. Dezbateri la nivel înalt. La o şedinţă de la Secţia Politică a Comitetului Central, redactorul de carte Nicolae Sorin de la Editura Eminescu, unde a fost publicată cartea, a fost acuzat atît de agresiv încît i-a pleznit o arteră în creier şi s-a stins în curînd. Pe plan local, nici eu nu am fost departe de eşafod.
În prezent, fiind lipsit de catedră de la colegii sau de la Universitatea de Stat, nu mi-a mai rămas decît gazetăria, unde  se pare că nu sînt ultimul dintre ostaşii de pe acest front.
O pagină săptămînală în Curierul zilei, rubrică săptămânală în Jurnalul de Argeş, o pagină lunară în revista Argeş, colaborări sporadice în cotidianul Argeşul, emisiuni la televiziuni. Dar presa centrală şi-a închis porţile pentru mine.
Scriu. Bine, rău, să se pronunţe cititorii. În fiecare an, măcar cîte o carte. Este loc şi pentru alţii. Nu mănînc timpul şi nici faima celor care mă ponegresc.
Cărţi realiste şi cărţi de ficţiune. În „Nu trageţi în dinozauri“, „Drumul dinozaurului“, „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori“, „Mireasa neagră“, nimic nu este inventat, o pot confirma personajele reale care încă mă pot judeca. Ultimele două cărţi pe care le prezint la agapa literară de vineri, pe 22 septembrie, „Drumul dinozaurului“ este o carte realistă, „Călare pe vînt“, una de ficţiune, dar imaginată din realitatea pe care o cunoaşteţi.
Alte visuri se cer împlinite. Nu ştiu cîte dintre ele vor mai prinde contur…   
 Marin Ioniţă

Vizualizari: 2205

Fii primul care comenteaza articolul

Scrie comentariu

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului sau stergerea integrala. Site-ul www.curier.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Nume:
Comentariu:



Cod:* Code

Powered by AkoComment Tweaked Special Edition v.
AkoComment © Copyright 2004 by Arthur Konze - www.mamboportal.com
All right reserved

 
< Precedent   Următor >
embedgooglemap.net


Google Analytics




































Zi record

Marţi, 06.11.2018

--- 3.709 vizitatori unici ---

Sfinții zilei

Horoscop zilnic

Mersul trenurilor

Flag Counter


PRchecker.info