Povestea nebunilor din Cîmpulung
marţi, 21 martie 2017

Statistică mai puţin cunoscută

Povestea nebunilor din Cîmpulung

 

 După o întreagă viaţă de chin şi de zbucium, plătind cu greutate birul în lupta pentru existenţă, fiecare, după cum îl „tăia“ capul, oamenii străzii alcătuiau un tablou al unei lumi necunoscute şi dispreţuite de toţi: lumea haimanalelor şi a plevei, lumea vagabonzilor, a hoţilor, a stricatelor, a lepădăturilor omeneşti. Cei mai mulţi dintre aceştia nu ştiau anul cînd s-au născut, n-au frecventat şcoala... educaţia lor le-o făcea strada.

Această categorie umană era foarte greu de cercetat, nu scriau, vorbeau puţin, ceea ce spuneau era ceva banal, cu toate că gîndul lor era departe de ce afirmau. Pentru a-i înţelege, trebuia să fii înzestrat cu o rară putere de pricepere şi de povestire sau să fi trăit alături de ei. Toate aceste personaje aveau un singur lucru comun: sărăcia lucie. Obîrşia lor, cu mici excepţii, era comună. Acum mai bine de şase decenii existau cîteva specimene, cîţiva tipi pe care cine nu-i cunoştea? Cei care au trecut de 70 de ani, dacă memoria îi va mai ajuta, îi pot recunoaşte. Aceste tipuri, de toate varietăţile speţei umane, au alcătuit în me­moria cîmpulungenilor o galerie de caractere vii, ce existau pe atunci în „marea grădină a Cîmpulungului“.

„Şarleston“ sau „Spaima muştelor“, omul Securităţii

Unul dintre aceştia era „Şarleston“ sau „Spaima muştelor“, vestit prin vocea sa pătrunzătoare atunci cînd vindea prinzători cu lipici pentru muşte sau cînd vindea covrigi săraţi, înşiraţi pe băţ. Se mai ocupa cu vînzarea ambulantă a ziarelor de atunci: „Universul“, „Curentul“, „Timpul“, „Dimineaţa“. Între anii 1946 şi 1950 îşi schimbă ocupaţia, devenind, alături de Ana Balcus (maica pieţei), „inspectorul“ de preţuri maximale, pentru produsele alimentare aduse de ţărani la piaţă. O singură remarcă a unui ţăran mă scuteşte de alte comentarii: „Săp şi ud toată primăvara şi vara zarzavatul şi varza, pentru ca, ajuns cu marfa în piaţă, preţul ei să mi-l fixeze... un Şarleston“. „Şarleston“ era omul securităţii. Asculta „Vocea Americii“, comunica cele auzite de la acest post de radio terţelor persoane, care apoi erau divulgate Securităţii, spre a fi anchetate.

„Cavalerul Mucea“ şi „Mutul morii“

O altă persoană cunoscută de cîmpulungeni era „Cavalerul Mucea“. Fără familie, înalt, slăbuţ, cu capul mic, cu nasul cîrn şi cu o fizionomie ieşită din comun, reacţiona cu indignare la numele „Mucea“. Cunoscîndu-i slăbiciunea, copiii şi derbedeii oraşului îl strigau în orice loc se afla. Chiar dacă trecea în miez de noapte pe bulevard, tot se mai auzeau de undeva voci care să-i strige porecla. Exasperat de acest tratament al străzii, acesta a cerut sprijinul Securităţii, pe care-l primi cu condiţia de a fi colaboratorul ei, fapt confirmat chiar de el. „Mucea“ era respectuos, dar lucra pe pofte prin oraş. „Mutul morii“, vagabond şi cerşetor avînd „cantonamentul“ la Moara Predoiu, era nelipsit de traistă şi de bîtă. Bun aruncător cu „ştiucurile“ de cărămidă, pe care le purta cu el pentru cazul că e luat în derîdere. Copiii îl necăjeau de la distanţă. Cerşea pe toată durata zilei, încălţat cu opinci şi avînd în permanenţă cioarecii rupţi în fund.

„Fata Popii“ şi „Nică Iapă“

„Fata Popii“, cerşetoare stradală între anii 1940 şi 1950, avea locul ei de activitate la Podul Băilor, capătul dinspre malul stîng. Şireată şi intrigantă, se punea repede în slujba acelora ce voiau să spioneze aranjamentele de dragoste între parteneri. Ea susţinea că ar fi fiica de pripas a unui preot. Era sprijinită de comunitatea ţigănească a cerşetorilor din oraş. „Nică Iapă“ avea „zona de activitate“ pe bulevard, prin magazinele şi locuinţele acestuia.  Nu ştia carte, dar „citea“ cu ochii închişi ziarele, exprimînd fel de fel de afirmaţii bizare, stîrnind comicul. Pensionarii care erau nelipsiţi pe băncile din Grădina Publică îi dădeau să citescă un ziar, orientat cu capul în jos. Concentrat asupra a ce era să rostească, nu observa cînd cineva îi dădea foc ziarului. Cînd simţea arsura, azvîrlea ziarul, devenea nervos, spre satisfaţia celor din jur. Atunci le pretindea bani celor ce au luat parte la „spectacol“, susţinînd că „distracţia“ se plăteşte.

„Tărăraie“ şi „Băşică“

„Tărăraie“ era cunoscut de la distanţă după felul cum purta zdrenţele de pe el. Se lega la brîu cu un lanţ, veşmintele sale erau de toate culorile. El era cerşetorul de la uşile bisericilor în zilele de sărbătoare. În restul zilelor, cerşea la domiciliul gospodinelor. Uneori devenea impudic, cerînd şi ce nu era permis, la care mai adăuga „Zi că n-ai!“, adagio devenit la modă în limbajul stradal. „Băşică“ sau
„Sovrom Băşică“, prostituată mediatizată de tinerii doritori ai formei sale corpolente şi atractive, devenită „lucrătoare“ la bordelul lui nea Ilie. I s-a pus capăt „carierei“ sale în 1949, fiind ridicată de Miliţie, împreună cu alte şapte colege de-ale sale.

„Sandu Nebunul“, un „uriaş“ care căra pietre

Începînd de prin anii ’70 şi pînă prin anii ’90, generaţia „oamenilor străzii“ prezentată mai sus a fost înlocuită de o alta. Ce caracteriza noua generaţie se deosebea prin aceea că aceşti oameni, parte dintre ei, fuseseră oameni cu stare, educaţi, unii dintre ei chiar în străinătate, dar au înnebunit din cauza regimului sau a învăţăturii. Dintre ceilalţi erau foarte puţini, şi aceştia proveneau din familii cu stare, dar care strămoşii lor păcătuiseră prin anumite incesturi, gena degradîndu-se în timp. Din această ultimă categorie, cel mai reprezentativ a fost „Sandu Nebunul“. Provenind dintr-o familie onorabilă, cu un frate medic, „Sandu Nebunul“ era un „uriaş“ care tot timpul îşi găsea de lucru cărînd lemne sau mutînd pietre pe şantierele din Cîmpulung sau prin curţile oamenilor. Cîteodată mai speria copiii sau chiar fetele, avînd un gen aparte de manifestare. Cînd era enervat de copiii care strigau „Sandu Nebunul!“, devenea violent şi arunca cu pietre.

„Bacovia“, „Gigi Piruetă“ şi „Pepino“, trei tipi cultivaţi

Cît priveşte pe ceilalţi, „Bacovia“, un ins pe la vreo 55 de ani, îmbrăcat în melon, cu pălărie, cu mersul puţin aplecat, fusese cîndva profesor şi ajunsese din cauza regimului şi a puşcăriei să o ia un pic pe arătură. Îl vedeai tot timpul pe bulevard şi era întruchiparea vie a operei celui căruia îi preluase numele. Dacă-l întrebai, era în stare să îţi redea toată opera bacoviană de la cap la coadă, fără greşeală. „Gigi Piruetă“, la fel ca şi cel de dinainte, era un tip cultivat. Înnebunise imediat după ce terminase Facultatea de Istorie. Era un bărbat înalt, slăbuţ, cu părul negru şi faţa trasă. Probabil că nebunia lui a fost tot pe cale genetică. Îl întîlneai pe bulevard sau în cîrciumile din oraş, cerşind cîte-o bere, după care oamenii îl puneau să facă piruete. „Pepino“ era un tip micuţ la statură, cu mustaţă, îmbrăcat cu pardesiu şi purtînd veşnic o bască pe cap. Fusese profesor de geografie. Oamenii povesteau că înnebunise din cauza învăţăturii. Faţă de ceilalţi, era puţin mai agresiv, deoarece, chiar la o vîrstă înaintată, îi plăceau fetiţele. Nu pierdea ocazia să le ciupească sau să le mîngîie. Devenise la un moment dat chiar spaima fetelor.

„Rodica Nebuna“, între dragostea pentru un ofiţer neamţ şi persecuţiile Securităţii

Pe „Rodica Nebuna“, pînă acum vreo 20 de ani, muscelenii aveau ocazia să o întîlnească prin oraş. O femeie care arăta tot timpul spre cer cu un băţ şi vorbea despre avioane, spioni sau alte lucruri pe care nu le înţelegeai. Povestea ei nu este nici acum pe deplin clarificată. Se spune că ar fi fost căsătorită cu un ofiţer neamţ şi că ar fi fugit din ţară. Între Rodica Tilgher, că aşa o chema, şi acest ofiţer ar fi fost o mare dragoste. Această dragoste şi probabil persecuţiile Securităţii după fuga neamţului ar fi adus-o în această stare de nebunie. Se spune totodată că ar fi fost o mare doamnă, cultivată. Ţinuta, chiar dacă era destul de extravagantă, demonstra acest lucru. A locuit într-o casă mare, lîngă Piaţa Mare. Casa a fost revendicată, iar proprietarii au evacuat-o, femeia fiind dusă la Azilul de bătrîni de la Vultureşti. Toţi aceşti oameni întregeau atmosfera aparte a acestui oraş. Astăzi nu-ţi poţi închipui vechiul Cîmpulung fără aceşti frumoşi nebuni, care făceau parte din decorul locului. Lucrurile s-au schimbat, iar cei care le-au luat locul nu mai au „farmecul” celor care au fost. Dimpotrivă, au ajuns nişte cerşetori insistenţi şi, uneori, chiar violenţi. Materialul a fost realizat pe baza informaţiilor oferite de profesorul Şerban Nicolescu, trecut între timp în lumea celor drepţi.

  N.Manole


Vizualizari: 1861

Fii primul care comenteaza articolul

Scrie comentariu

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului sau stergerea integrala. Site-ul www.curier.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Nume:
Comentariu:



Cod:* Code

Powered by AkoComment Tweaked Special Edition v.
AkoComment © Copyright 2004 by Arthur Konze - www.mamboportal.com
All right reserved